Între Iuda şi tâlharul de pe cruce

Între Iuda şi tâlharul de pe cruce

“Întreaga viaţă este aşezată sub semnul incertitudinii. Dar tocmai această nesiguranţă este locul în care poate fi cultivată nădejdea. Avva Xanthias a rămas în amintirea monahilor din deşertul egiptean cu un gând din acest registru: “Tâlharul era pe cruce şi a fost salvat de un singur cuvânt. Iuda s-a numărat printre apostoli, dar într-o singură noapte a pierdut tot rodul ostenelii şi s-a coborât din cer în iad. Nimeni să nu se laude cu binele pe care îl face, fiindcă toţi cei care s-au încrezut în ei înşişi au căzut.

Un succes cât de mic ne poate înfierbânta până acolo încât ajungem să credem că ne-am înşurubat în bine pentru totdeauna. Un eşec temporar se întâmplă să ne arunce în deznădejde neagră şi umbre grele cad de-a lungul întregului orizont. Iluzia fiecărei clipe stă în aparenta ei veşnicie.

Şi totuşi, în realitate, fiecare clipă se deschide alteia, cu noi posibilităţi. Totul curge şi nici o stare nu rămâne definitivă fără efort şi fără susţinere. Ba mai mult, aşa cum un sunet pentru a fi auzit la aceeaşi intensitate trebuie să îşi mărească volumul, tot aşa şi noi, pentru a păstra binele în care ne găsim într-un anumit moment, trebuie să facem eforturi mai mari. O casă nu rămâne în picioare dacă nu este întreţinută, “credinţa dacă nu este cultivată se pierde, nădejdea se risipeşte, dragostea se răceşte.” Lupta se duce până în ultimul moment.

Părinţii deşertului pe patul de moarte cer timp pentru pocăinţă pentru că nu au nici măcar siguranţa de a fi început lucrul. Incertitudinea, nesiguranţa aceasta, este spaţiul în care se poate muta întreaga atenţie către Dumnezeu. De unul singur nu poţi menţine nimic în viaţă, ci rămâi un spectator neputincios al decăderii şi al destrucţiei. Încrederea, nădejdea în Dumnezeu într-o asemenea situaţie reprezintă dovada ultimă de realism şi de luciditate. Monahii sunt cel mai adesea discreţi.

Mânuiesc cu mare graţie arta simultanei deschideri şi apropieri, dar şi a rezervei şi a tăcerii aproape totale asupra mişcărilor adânci din inimă, care rămân închise într-o taină ce se dezvăluie doar Domnului. Oamenii aceştia obişnuiţi să îşi cerceteze conştiinţa mereu au observat ceva ce a ajuns să fie definită chiar lege duhovnicească.

De fiecare dată când, chiar din neatenţie, te lauzi cu vreun bine pe care l-ai făcut, aproape inevitabil Dumnezeu te lasă să cazi în păcat. Când judeci inima împietrită căderea cuiva, ajungi să guşti şi tu din aceeaşi înfrângere. Ştiind asta, toţi cei care cultivă viaţa duhovnicească se străduiesc să rămână în trezvie până în ultima clipă.

În cele mai întunecate clipe salvarea este posibilă, asemenea tâlharului de pe cruce, în cele mai bune contexte, căderea nu este cu totul evitată. Avva Xanthias ne spune că până în ultima clipă este loc pentru nădejde, dar niciodată nu este loc pentru încrederea în sine şi puterea proprie, aceasta fiind calea cea mai sigură către dezastru.” – Paul Siladi.

Citeste si:

Facebook Comments