Minunile Sfântului Nicolae

Minunile Sfântului Nicolae

Lemnele Sfântului Nicolae. Cele care vor fi istorisite în continuare s-au petrecut după Revoluţie, în anul 1919.

Apartamentul nostru  era încălzit, iar fratele meu, Anatolie, în vârstă de cinci ani, s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de căldură, însă în cameră era un frig cumplit. Dulapul şi masa le arsesem deja în sobă, şi nu mai aveam nimic ce s-ar fi putut pune pe foc. Tanti Iulia, gazda noastră, era foarte necăjită că Anatolie este bolnav şi nu avem cu ce să-i facem căldură. Odată, când am intrat în camera noastră, am văzut că tanti stătea în genunchi înaintea icoanei Sfântului Nicolae şi se ruga fierbinte. Pentru ca să nu o deranjez, eu am ieşit imediat. Peste puţină vreme, am văzut-o că deja era îmbrăcată de plecare.

Ne-a zis:

– Voi merge la tanti Pelaghia şi îi voi cere măcar o bucată de lemn.La puţin timp, tanti Iulia s-a întors foarte fericită! Ce se întâmplase? Deîndată ce a ajuns la biserica Sfântului Nicolae din Iamah, a văzut o sanie care ducea lemne şi care se răsturnase. Alături de sanie stăteau cărăuşii, iar tanti i-a rugat:

– Vindeţi-mi măcar o bucată de lemn.
Ei i-au răspuns:

– Ce spui tanti! Cum să-ţi vindem? Ia cât vrei. Insă cum le vei duce acasă?

– Am o rudă care locuieşte aici aproape, voi lua de la ea o sanie şi îmi voi duce lemnele.

A mers grăbită după sanie şi a pus pe ea lemne câte putea duce. Astfel am încălzit soba. Anatolie a stat la căldură şi s-a însănătoşit.

Urmele de sanie

In tinereţe mi-a fost rânduit să ajung în regiunea Altai. Am călătorit în lung şi în lat prin această regiune. Acolo m-am îmbolnăvit de icter.

Când am fost externat din spital, am ajuns, cu o maşină de ocazie, până în satul Iazov. Maşina avea drum până în acea localitate. Mai departe nu mai avea de mers. Timpul era senin şi eu am pornit pe jos, căci până unde aveam eu nevoie să ajung mai erau vreo 15 kilometri.

Şoferul mi-a spus că dacă o iau pe scurtătură prin pădure e şi mai puţin de atâta. El a plecat, iar eu am intrat pădure. La început, pojghiţa de gheaţă de pe zăpadă mă ţinea, dar cu cât mă afundam mai mult în pădure, cu atât mai fleşcăită era zăpada. Eu mă pră-buşeam în zăpadă până la brâu la fiecare doi-trei paşi. Pâslarii mi s-au umplut cu un amestec de apă şi zăpadă, iar hainele ude de transpiraţie mi s-au lipit de corp şi simţeam cum mă răcesc. Curând, m-am abătut din drum şi mergeam la nimereală. Apoi mi s-a făcut rău şi m-am prăbuşit în nămeţi. M-am gândit: „Acesta îmi este sfârşitul. Voi îngheţa”.

Şi atunci am auzit vocea mamei, venind parcă din depărtare. Am deschis ochii, iar la câţiva paşi de mine stătea un bătrânel care mi-a grăit cu o voce dojenitoare:

– De ce te-ai întins pe jos, robul lui Dumnezeu Vladimir? Tu încă îl vei mai sluji pe Dumnezeu, iar drumul este alături.

Apoi mi-a arătat cu mâna spre stânga. Eu am închis obosit ochii, crezând că visez. Am mai stat puţină vreme jos, apoi am deschis ochii: bătrânul nu mai era, însă la câţiva metri depărtare se vedeau urme de sanie, care porneau de la un stog cu fân. Am putut vedea şi urmele de copite de cai. Am ieşit de unde eram troienit şi am mers pe urmele de sanie. Iată şi satul. Eram salvat! Trebuie să vă spun că de data aceasta nu m-am îmbolnăvit deloc.

A trecut o vreme şi am uitat de această întâmplare. Şi iată că odată, fiind în Adler, la insistenţele mamei şi ale soţiei mele am mers la biserică. M-a uimit mulţimea de popor din biserică, lumânările arzând înaintea icoanelor Sfinţilor şi un miros aparte,vcare îţi umplea sufletul de fericire.

La început, mi s-a părut că toţi se uită la mine şi îşi spun unii altora: „Uite, un fost comunist”. Mă întrebam dacă trebuie să plec. însă, îndată a început să cânte corul. Pentru prima oară am auzit cântându-se un text fără rimă.

Stăteam şi mă uitam, ascultam şi nu mă mai gândeam deloc să plec. Am stat la toată slujba, iar apoi m-am apropiat de preot, i-am spus despre cele ce am simţit şi am lăudat corul. El mi-a răspuns doar atât:

– Domnul să te mântuiască.

Şi dintru puterea acestor cuvinte, parcă a căzut o povară uriaşă de pe umerii mei. Indreptându-mă spre ieşire, am văzut în una din icoane pe cel care mă ajutase acum mulţi ani în taigaua din Altai. Am întrebat-o pe femeia de la pangar cine este, iar ea mi-a răspuns:

– Este Sfântul Nicolae, mare Făcător de Minuni şi grabnic ocrotitor al tuturor celor care au nevoie de ajutor.

Aceasta s-a întâmplat în anul 1990. în prezent, sunt cântăreţ al bisericii Sfintei Treimi din oraşul Adler şi mă rog neîncetat: Dă-mi Doamne să găsesc calea mea, dar nu către stogul de fân, ci către biserică şi mai departe – către împărăţia Cerurilor.

Citiți continuarea articolului pe www.crestinortodox.ro

Citeste si:

Facebook Comments